Un Mar De Rasina...

pentru ca tat am scris despre harta orasului vesnic, duminica fiind, am spus ca trebuie sa ies sa ma plimb putin... am plecat agale catre cimitir, unde... era tramvaiul alb... din dragoste pentru tramvaie, pentru febletea fata de alb, am fost acolo si'am scris un mar de rasina...
- Cat costa un bilet?
- 2lei si 30 de bani...
- Doua bilete va rog!
- Pentru?
- Pentru ca ma si intorc... (oare vatmanul stia ca n'o sa mai vreau sa ma intorc?)
- Iti dau un bilet acum si unul la 5 jumate, ne vedem in capat la Rasinari, trebuie sa schimb stampila...
- Fie, am timp sa fumez pana plecati?
- Linistit...
Si cobor si iar rad si intru singur in vorba pana...
- Mereti la Rasinari? N'aveti sa'mi dati si mie un bilet?
- Merg dara, da' n'am sa va dau bilet...
- Da; eu am 140 de ani...
- :))
- Nu rade, citeste 'nainte... sunt nascut la 4 mai 1339. Daca'mi dai un bilet, iti dau un kil de mere... Am aici langa cimitir, o gradina, da' nu e a mea... E a Generalului Floastu, un bun prieten care a murit in 1935. Si daca eu m'am nascut in '39, toti ma intreaba cum am dat mana cu el? Ei, terminasem Politehnica la Timisoara, ma repartizasera la Sibiu. Am fost la cripta si erau cei de la Securitate, au spart sicriul cu tarnacopul ca sa'i fure dintii... Floastu arata foarte bine, era mumificat la suedezi, era... cum sa spun? Era intreg... asa.... ca dumneata!!
- ?!... Da' de ce aveti teava aia in mana?
- Pentru ca nu vad...
- Pai si va uitati prin teava?
- Domnule, eu nu vad, adica te vad pe dumneata, dar nu vad la distanta... E un baston de orbi, intelegi?
vatmanul: - Haideti in tramvai, plecam...
- Hai, am eu un bilet, ziceti'i vatmanului sa va dea biletul meu...
Si am intrat in jocuri oligofrenice, de boli inchipuite, stiind ca n'am sa'l mai revad...
- Va multumesc... sa va dau un mar... Stiti? Octavian Goga a vrut sa traga teava de gaz metan in Rasinari, iar rasinarenii i'au spus ca n'au nevoie, cade padurea pe ei doar... si atunci Octavian Goga a inventat tramvaiul Sibiu-Rasinari...
- Dumneavoastra aveti copii?
- Da! Contiu Simona, gimnasta. A vrut sa mi'o dea cadou pe nepoata mea Clementina...
- Da' Dumneavoastra ce ati lucrat?
- Inginer electronist, am terminat la Hunedoara, m'am specializat la Timisoara si m'au repartizat la Sibiu, sici, in Terezian... Stii? Daca te uiti acolo pe deal e o manastire... nu era inainte... da' stii de ce nu mai sunt nuci in Romanie?
- Ba mai su...
- Nu mai sunt!!! Suedezii au facut o comanda sa cumpere un milion de tone de nuci!! Si dup'aia n'or mai vint sa ia lemnul... Vezi? Valea asta e plina cu nuci...
- Pai vad, eu v'am...
- Atunci hai sa'ti zic un secret! Cat creste nucul din pamant, atat creste si in pamant!! Intelegi? Radacina e de vina! Radacina ajuta tulpina, tulpina ajuta radacina! Radacina e de vina, ea trebuie taiata, nu tulpina!! Nucul nu se altoieste, se taie radacina, de trei ori, uite'asa: ainţ-ţvai-drai... Mai imi dai o tigara?
- Poftim...
- Eu trebuie sa plec... Eu merg pe'aici... plec la Timisoara... Da' pot sa te rog sa'mi mai dai o tigara s'o am pe drum?
- Da, poftim...
Avea piciorul mai subtire decat mana mea... Nici n'am apucat sa ma bucur de plimbarea cu tramvaiul, insa am un mar... Din spatele unor ochi albastri, Rasinariul se vede ca un petec din alte lumi, cu strazi pavate cu piatra de rau, fara nume, pe care merg caluti si carute, intre dealuri impadurite tomnatic... cu fantani si prispe goale la portile caselor cu pleoape vechi, pe hornul carora iese'n desene copilaresti fumul de lemne arse'ntr'un tablou olfactiv perfect... In zare, doar luna feerica mangaind crestele muntilor incaruntiti... Pana si catapeteasma mi s'a zdruncinat cand am intrat in biserica veche de secole, in care m'a izbit iarasi un miros de foc de lemne ce trosneau intr'o sobiţa ce mentinea calde icoanele auditive de jar...
M'am alunecat apoi catre casele memoriale ale lui Octavian Goga si Emil Cioran, iar mai apoi catre statia de tramvai... Galopam catre Sibiu printr'o padure deasa desprinsa si ea parca din alte lumi, scuturata zgomotos de tramvaiul alb, de cate'o motoreta veche, o caruta, o flama de pantograf... Ramanea in spate dumbrava deasa si infrigurata si'o liniste ce ma striga cu urlete disperate...
Iar eu? Eu am un mar de rasina si cate 140 de ani pe zi in fiecare minut...

Harta Orasului Infinit...

Din zgomote sihastre,
Din indicii şi dezastre,
Sătul de scrisori
Pe tulpini de flori,
De răspunsuri de gheaţă,
De privări de verdeaţă...

M'am coborât din gânduri pe harta oraşului infinit ce'mi deapănă zile de ceară... sunt zile imposibile, plânse singure, sunt străzi de noroi pe care alerg copt de iubiri imposibile, sunt oameni din plastilină mai mult decât oriunde, e un oraş din plastilină, iar eu? Eu vreu să scriu că mi's nimica...
Uneori ajung în mansardă frânt de plâns, mă dezbrac de faţa bolnavă de beţii romantice şi'ncerc să iau drumul zilei de noapte până când imaginile se complică progresiv şi din locuri pustii cobor pe scara pictată spre bibliotecile de suflete ce curg spre cer... tremur şi înca'mi mai e frica să nu mori frumoasă... până şi bibliotecara oarbă se uită la mine şi râde cu dureri de moarte albă... Pictez iluzii într'un oraş veşnic, pendulând între sanatoriul pocit şi casa fără număr, fără teamă de tristeţile goale cămeşite cu forţa...
Astăzi sunt obosit, azi vreu doar să croşetez o gară pustie, cu trenuri prăfuite ce se'mpiedică de sfori decolorate, să mă furişez din harta asta în alte lumi, să sting felinarul din ochi, să'mi fie rău de poezie, să merg unde se întâlnesc morţii cu vii, să'mi fie dor de sărutul din tâmple, să n'am bilet şi să nu'mi pese, să fiu fără să ştiu una din intrebările lumii, să dorm stafie'n coji de portocale, să nu cunosc tristeţea goală, să am iubite desenate cu cretă fără să pot vedea asta, şi să nu'mi pese, să fie linişte...
De'ar fi să fac abstracţie de la regula jocului... m'ai lăsa să dorm? Mi'ai ierta visarea? Fi'vom stafii pe'alei albastre, sau nu ne vom mai regăsi? Sunt jumătate din tueu pe o hartă a unui oraş veşnic, într'o lume infinită de timp... şi ştii asta la fel de bine ca mine... tu chiar ştii... oh, de'ai ştii tu....

Tonight is on fire...

cuvintele se cer imagini intr'o lume cromatica luxuriana... la inceput am simtit o culoare si eram chiar eu culoarea, pana ce'au inceput sa se ridice bariere ce nu desparteau altceva decat afundarea in bezna confuziei... tot la inceput, a fost stiloul macinat de cancerul psihicului, si'am scris, am scris singur despre indiciile ce cauta un univers ireal, populat de himere ce'au fost prezente'n viata'mi, cu care, neguri bune m'am alunecat ireversibil spre viciu... am recitit apoi si m'a cuprins moale tendinta de evadare spre alte zone ale cunoasterii si simtirii. si ce e ciudat, e faptul ca satisfactia lumilor mele onirice din acea seara de jurnal s'a numit singura "Psihopatologie", chiar eu intrebandu'ma de ce am ales asta ca reprezentativ (pentru o samanta din care apoi m'am lasat invaluit , mai mult sau mai putin constient...). doua zile mai tarziu aveam sa plec la brasov pentru a'mi lua maculatura medicala sa'mi pot omori sinapsele in timpul cu care incerc sa ma impac si ma reneaga ipocrit in pact fals... cand sa plec, apare mama care ma intreaba:"pe'asta n'o iei? nu e mare, poate incape..." si'mi intinde o cartulie... o iau, imi arunc albastru'mi pe coperta si raman stupefiat:"Psihopatologie". nu exista coincidente, stii asta, insa era chiar titlul ce se trantise singur in lista cu indicii, cu cateva zile in urma... ii multumesc, ma pupa cald pe frunte si plec la sibiu... cartea asta mi'a fost piesa din puzzle ce mi'a lipsit atata... vinerea urmatoare ma intorc la brasov, unde'i gasesc exact cum i'am lasat, pe ea calma si calda, framantandu'se de neajunsuri, pe el, dedublat, zbatandu'se in acelasi intuneric crunt... in rest doar frig, prea frig... dimineata alerg dezorientat incercand sa ordonez o lume dezordonata si plec... pe drum, in tren n'am avut timp sa ma bucur de flotarile psihice ale unui necunoscut care chiar avea ceva de spus... ne'am alergat spontan si poate prea platonic prin minte, dar... e blaj, trebuie sa cobor... ma iarta dara de labilitatea mea psihica, de timp, ma iarta de euforia tragicomica, de scartaitul cainelui din spatele casei portocalii si nu! oh, nu trage genele camerei verzi, ma asteapta clujul!... te pup, sa ai grija de tine... spre cluj? da, hai! multumesc... "mii de oameni, fac aceleasi lucruri in acelasi case mici"... as fi vrut sa vad cativa prieteni din cluj, dar... "tonight is on fire..." "bebe, incep sa am reactii incetinite, poti sa'mi faci ceva sa nu mai casc?" ma simt ca'n patul lui procust, "la 3 capitulezi!!!" "sfoara-sfoara-suge-suge si ea ii fura cola de'si turna peste cuba..." dar mi'e frig... "e de la oboseala, nu ne mai trajeti pe dreaptaaaaa..." Doamne cat de beata sunt, ce parfum folosesti ca nu'mi mai simt fata..."
"de'aici stingi lumina, cand ma intorc te iau in brate, da?"
buna dimineata... am ajuns sa traiesc pe pielea'mi traumele'ti din trecut, te inteleg perfect, dar am uitat sa'ti spun... radeam de tine si tu m'ai primit cu brate calde... iti multumesc pentru tot, prieten drag...
aproape ca uitasem cum e sa te contopesti cu o carte sute de kilometri, sa astepti legaturi intr'o gara pustie, inca cetind prin ploaie...
m'am intors la sibiu... ai cumva un ceas? nu exista timp...

de ce mi'ai scris la sfarsitul cartii:
"parintii mei au coborat in luturi
(curand acolo-am sa cobor si eu...)
iar sufletele lor, ca niste fluturi
plutesc usor spre infinitul greu..."

sa nu cobori, nu inca... sa nu...

scrisoare...

către prânz am preferat să ies ca un abur fanatic pe sfoara îmbastonată de stiloul adormit, să mă îndrept îngheţat către malul pădurii... nu mi'a luat mult să'mi dau seama că mă conving spre nimic şi cu voce tare am început să intru în vorbă... încă'mi eşti închisoare în gând! pierd mult, mi'am dat seama ieri când am gândit ca un actor de circ din lumea întoarsă pe dos. nu mă poţi condamna să demisionez buze, pentru că nu ştii cum e sa trăieşti printre oameni din plastilină... uneori mi se mai întâmplă să mor în nuanţe defecte încercând să'ţi fur un colţ de privire, să'ţi fur săruturi moale în pacea de mult căutată... dar pentru că eu nu sunt decât o simplă zi, mă trezesc aievea într'un sanatoriu de nebuni atât de noi... şi cu fiecare picătură strivită, apropiu geamul ca nu cumva să te trezească tusea tramvaielor zgomotoase... şi văd cum se ciocnesc picuri albi de ploaie şi'ncerc să clipesc rar memorându'le paşii demodaţi... şi când îmi vine boala, aş putea să pun pariu pe carapacea'mi că ei n'au nici cea mai vagă idee despre febra ce'o trăim noi în lumi diferite, în culori vii de primăvară în plin septembrie... e toamnă iar şi cad frunze albe cu colţuri rotunjite adormind în nisipuri mişcătoare.... şi mă întreabă de tine, dar eu nu ştiu ce să le răspund, nu ştiu! Sunt iar neputincios căci nu’mi eşti... şi fug strivit, pierzând clipe bete de dezordine spre balconul din hârtie şi beau, beau stele speriat de cum plânge patul pentru că n'am apucat să'ţi povestesc niciodată cum eşti când dormi...
mă fac mic şi îmi aprind felinarul din colţul odăii galbene de vreme, îmi iau peniţa, o înmoi în nectar şi cu degete îngheţate rup câteva gânduri... nu vreau decât să'mi vii!!! te'aştept în rai, raiul nostru...

Laissez vous les cerveau jouer!...

Prin fereşti demult apuse,
Lângă bibeloul tern
Siluetele difuze
Strig'aievea spre etern;
Şi se-adună în clepsidră,
Clipele plutesc duios,
Ceara ticăind alene
'n lampadarele de os...

Ea: tu să-mi spui, iubite, mie
dacă ne mai regăseşti
în frânturi de tocuri vide
ce te'ndeamnă să păşeşti!
să îmi urmăreşti prin sticlă
trupul meu din lutul cald,
îmbiind difuz timide
umbrele ce le dansam...

Ea: lânga doi castani odată..
erai tu mai mult, dar fad,
nu eram decât o fată
'n lacrimi blânde de smarald

El: fii-vei peste noaptea ştearsă
de’o peniţă alergând
peste vis de ceai, uscată,
ticăind al minţii gând?

Ea: tu întrebi ce-i viitorul
în trecut m-abandonezi!

El: în lampadarele de astăzi
ceară caldă'n nopţi veghez...
mă împiedic printre vene
scald minciunile pe rând
totul este întuneric
când mă chemi, dar nu pe rând...

Ea: şi să fie doar un mâine
ţie ţi l-aş dărui
din lumea ce mă'ntoarce'n tine
prezentul ce'mi va nărui

El:ascultă-mi dorul cum te cheamă
abandonează-mi un surâs'
întinde'mi mâna doar o dată
şi lasă'te purtată'n plâns!

Ea: e lacrima de altădată
când imi râdeai de fericire
curg frunze'n robinete oarbe
şi mă îndeamna'n rătăcire

El: hai, vino şi dansează-n ploaie
cu pletele şiroi pe ape
în vals de palide şuvoaie
şi ţipete din noi plecate

Ea: plămadă vorbelor de carne
în sânge îndoit de patimi!
pedepsele fi'vor uitate
în fragedele sparte inimi?

El: cum urlă nemurirea-n mine
prin oglindiri de doi, în taină
simţi crestele de munţi uitate
ce strigă'n tâmple voci de'ocară?...

Ea: e vârful de răscruce tâmpă
când cauza esenţă n-are
prin ochii unei simple zile
ce'n asfinţit uscat apare...

El: hai, crapă-mi iarăşi răsăritul
şi nu izbi decât spre mine
din pumnii strânşi, doar ticăitul
ce zace'n infinit de tine...



Flori de tăcere intră în joacă
Morman de scrisori pierdute'n altar
Ascunse în noi, sălbatic cată
Filosofii închegate în praf de cristal...



Ea: ce grea călimară
mi'e dat să încheg,
când doar amintirea
e tot ce mai pierd...

El: e ca rătăcirea
dansată'n otravă
unde e fericirea
cu moarte-n ogradă?

Ea: departe creată'n căciula de suflet
mi'e rece'nchegarea sclipită de vânt
ai vrea să atingi renaştere oarbă
deşi spirit zboară, răman în pământ!

El: doar fluturi!
doar pumnii din tâmplele strânse
sărutul
acum, perfid interzis
mi'e rece pe buzele fără de sevă
sărutul...
spre cerul deschis...

Ea: aud durerea cum urlă în tine,
în noi!
şi simt că te-aş frânge să nu mint că vreau
doar un 'doi'...
mai stai să jucam şah între leagăne...
din foi
în buzunare palide...
cu noroi...

El: mi’e dor..mi’e dor , simt tango-ul din sânge
cum să te fac să’ncetezi a mai plânge?
în mine, sunt doi!
te văd obscur prin privirile'mi rupte
dar ghiaţa'ncălzeşte doar inimi ce's frânte
în tine.. e noi!

Ea: te-aş înălţa cu bule’n senin
te-aş înălţa iubite peste mii de morminte
dar cum să te ucid?
dar vino... şi hai să pornim..
lăsând buze să danseze'n prăpăstii tăinuite
...săruturi plutind...

El: prăpastia de crapă un răsărit în noi
adulmecă fiorii unui neant de ploi
...eu sus, tu răzbind
spre podul tocat infinit de noi doi
rătăcind, spre îngerii malefici din noi
prin sticlă opacă zâmbind

Ea: sparge ca pentru prima dată, acum
un gând de tăciune din visul uitat
nebuni de dorinţă arzând

El: din valuri de apă mută şi scrum
să plecăm către cerul cerului înaripat
contopindu'ne iar surâzând!...

Ea: eu sunt acolo dansând printre nori
te văd tânar cu obrajii adânciţi între flori
tinereţe nu te las să omori!

El: dezbracă'mă de pielea învechită'n nevoi
cu priviri andaluze şi şoaptele moi
din otravă sorbim doar noroi!...

Ea: nu ucide, iubite, tot ce avem frumos
viaţa din vene de busuioc
fără rană nu vindeci spumos

El: doar cântă'mi din strune de vechi alfabet
şi’mi vindecă răni oarbe’n răscruci
dincolo de tot ce'i frumos
tu m’auzi!
dincolo de tot ce e scrum şi e fum
tu mă vezi!

Ea: iubitul meu pătruns de venin
îmi ceri să-ţi închin..o moarte din vin?
cu ochii închişi tocaţi de suspin
dinspre niciodată'mi să’ntorc ochi senin...

El: cum sălbatic te-nchegi prin pustii de abis
infinit mi te pierzi când hrăneşti laş ucis
mă'mpiedic de vene, dar fug către noi
s'ajung lângă tine, în tâmplele moi...

Ea: vibrează în mine dorinţa de-a fi
cu tine, mereu, în cer, zi de zi...

El: în zăpada din ceruri e doar un coşmar
nu vreau să trăim în acel calendar!...

Ea: doar aşteaptă scăldat în amintiri târzii
doar aşteaptă iubite, al meu iar să fii!

El: cum pot să aştept când arde în goană
ideea de'a fi o amândoi persoană?

Ea: să taci cum vegheai al meu somn în zori
să taci , cum rupeai curcubeu de culori...

El: să tac... stând pe spate pictând vămi de stele
să tac... sărutându'ti iar buzele mele...

Ea: în tine rămăn cu tine mă caut
înaintea ta sunt pe drum,
hai, în punctul comun...

El: şi tac... eşti cu mine în lumile mele....
un suflet nebun
în baloane de săpun...


merci elzorab...

Din noapte spre zi...

3 dimineata... m'am intors in lumea desenata cu creta... am stins calculatorul, in ideea de a merge sa dorm... crezi ca pot? sunt iar in patul insuportabil din cotetul partajat, si'mi dau seama ca defapt ar putea fi oricum prea bine... e mai mult decat nimic... oare mai am asigurare la masina? stiu ca trebuie sa expire toamna asta... ma ridic, deschid portofelul... e in regula... mai am pana in noiembrie... imi pun jazz in casti, merg in balcon si'l trag iar... il suflu usor... e atat de senin, se vad iar vise'ntre stele...
- Ma amuza teribil situatia asta...
- Ce'ai? Iar tu? Ce gasesti amuzant?
- Sapte soapte dezbracate
Ciopleau pleoape'n zi spre noapte...
- Haha, acum iti arde de glume, faci pe poetul cu mine...
- Nu, dar esti amuzant tinere, e catre 4 dimineata si tu stai in balconul de hartie uitandu'te la stele...
- 's doar ganduri ce se vor uita singure...
- Stiu asta mai bine decat noi...
- Tu'ti dai seama? Pentru toata Facultatea, adica pentru toti cei 6 ani de studiu, pentru baieti s'or alocat 12 locuri... Ghici ce, evident n'am prins loc la camin...
- Mai bine meri in patul ala ce l'ai urât o viata si'ncearca sa te bucuri de el ca de'un sfarsit...
- Mi'e dor de "melcul"... daca traia melcul, acum n'aveam stress, traiam ca un hipiot in cochilia aia, rugandu'mi cei cativa prieteni sa ma primeasca sa fac dus... Stii ca n'am nevoie de prea multe sa fiu fericit...
- Stiu...
- Tie chiar iti face impresia ca le stii pe toate, esti teribil de modest...
- Mereu spui oamenilor ca ii vei spune psihologului tau despre problemele lor, si stii prea bine cine'i psihologul tau! sau uiti cand vii cu ochii in pamant si ma tragi de maneca si'mi ceri tainuit sa caut rezolvari?...
- Probabil, dar asta nu inseamna ca lumea nu are nici un sens...
- Iti arde de filosofii? se crapa de ziua...
- Nu ma grabesc nicaieri...
- Parca nu'ti ajungea o viata sa traiesti...
- ....Multumesc... Ai cate'odata un stil de'a mi le tranti pe tava de ma uimesti...
- Pai am simtit ca ai nevoie de tine. Poti sa'mi vii in buzunarul de la piept sa dormi de vrei...
- Mi'a placut teatrul national radiofonic in seara asta, stii? Si azi am fost euforic iar, ca si ieri, ca si alaltaieri, ca'n mereu...
- Stiu... Deci ce motiv ai sa cazi?
- N'am...
- Hai, scoate'ti orchestra aia din casti si meri de dormi, inca ai unde...
- O sa dorm in masina, imi rabatez bancheta din spate si m'am scos...
- Eventual deschizi si trapa si casti pliscul sa prinzi fulgii cu brate deschise...
- Perfect! Pot sa'ti fac si tie loc de vrei!...
- Hai, da'te mai incolo... Noapte calda sa ai, saptamana asta plecam impreuna la Sibiu si cautam chirie...
- Stiam asta de la inceput...
- Si'atunci de ce nu dormi?
- Mai alerg putin prin cer... Viteza ne ia peste picior si'ar fi pacat sa nu petrec cu tine cateva secunde de cerneala atat de pretioasa... Am chef de joaca... Vezi ca nu le stii pe toate?...

Toamna din zambet...

Un zbor perfect în flori
de dor
Urla'n coşmarul
din pridvor,
Mă dor bătrâni
prin ochi color
Când frunze cad
în lumea lor.

De ce dispare lumea
'n ghindă
Cu zâmbete
ce ruginesc,
De ce plâng norii
cer oglindă
Si eu nu plâng,
căci nu'i firesc?

Răsar secrete
'n şemineu
Rupându'şi focul
invitat
Pe portativ
de prometeu
Într'un pendul de timp
uitat...

Sunt ultim om!!
cu Dumnezeu...
Puterea minţii
'nceţoşată,
La o ceaşcă de ceai
mereu
În vălul dens
de niciodată...

Într'un spectacol
de cuvinte
Răsare dragoste
plăpând
Pe capodastru
de morminte
Ce'i trusă'ncătuşată
'n gând...

Mi'e cufundare
în minciună?
Sau amintirea
de'nceput?
Văd chei de jucării
bolnave
Ce se prefac în ploi
de lut...

E alfabet
de energii!!
De ameţeli
înceţosate
Developate'n
sentiment
Prin uşi de zid
putrificate.

E cheia!!!
către libertate...
Dintr'o erupţie
confuză
Si zbor posibil
minţi pătate,
Imaginaţie
difuză.

Trosnind aroma
răsfăţată,
La o'ntâlnire
cu destinul
Sorbim din ceaşca
pistruiată
Din infinit de noi,
puţinul...

Gândesc cu creierul
în mână
Când stelele
de dimineaţă
Plâng toamne reci
cărând ţărână,
În cântec mort
din altă viaţă...

Sunt fraze'ntregi
de frig şi apă
Ce'n toamnă iarăşi
regăsesc
Si'n suflet inima...
mi'e şchioapă...
E toamnă
dar încă zâmbesc...

către dimineaţă când am pornit maşina să vin către coteţul partajat pornise prematur din tâmple lake of tears... isn't it ironic? am dat drumul la ştergatoare...

O pagina de jurnal...

[11.04.2004. "stiu ca peste ani, cand voi reciti ce scriu azi voi plange cu lacrimi amare… Sunt doar un copil, vad lumea prin ochi de copil..."].
E poate doar un fragment dintr’o zi pe care am pentrecut’o singur impreuna cu mine aproape’un sfert de veac. A fost poate unul din momentele critice ce’au ingalbenit pe rand frunze’n timp ce speram sa cresc frumos… Ma amageau ganduri cum ca nu toti au sansa de’a se naste printi si printese, imi pictam singur barca intr’o lume de vise… incercand sa caut solutii, idei, incercand sa tin ochii deschisi intr’o calimara palita de veghe... Ce copil eram, lumea chiar e asa cum ne’o pictam noi insine, chiar e...
In iarna, mergeam pe strazi din gandurile mele si practic fara vre’un motiv anume aveam tot felul de porniri ciudate, de la a lua oamenii la dans din senin pana la... nu stiu... pana la infinit... Traiam in lumea mea, mi’aduc si’acum aminte cum ii spuneam Karmelei ca inclin sa cred c’o iau razna ... si chiar credeam asta, desi acum imi dau seama ca nu faceam altceva decat s’ascult muzica din mine... si pluteam... Cromatica asta oarba a sentimentelor ajunsese sa ma puna in sah in anumite situatii, incat nu ma mai regaseam... Si chiar cred ca e un sentiment mai perfid decat moartea... Uneori sunt prea multe legaturi si’n “Nueu” nu mai puteam tine pasul cu mine... Credeam pe’atunci ca am incercat toate variantele posibile si imposibile, insa imposibilul s’a dovedit a fi mai usor decat credeam... Timp nu exista, exista ceasuri... Ce poate fi mai frumos decat sa privesc cu jind in urma gandindu’ma cum oare mai gandesc, de ce zambesc amintindu’mi de toporul ala nenorocit, de cutit, de degetul rupt, de fata lui, de mirosul ala de cadavru inspumat in neputinta, de colivia din “Eminescu”, de bocancul lasat in urma de militieni in noaptea aia rece, de’atatea si’atatea nopti albe care... defapt... nu vor mai fii...
Le’am scris arza’le’ar focul, cu’atata inocenta incat nu’mi pot stapanii lacrimile... ce copil eram candva... S’au trecut insa, s’au trecut lasandu’mi un gust amar si’un zambet intr’un colt de gura... Ce ma doare? Poate’s doar remuscari ca n’am putut mai mult, desi eram doar un copil inocent sfidand un univers necunoscut... M’ambata melancolia cu care’acum sar printre randuri de gaura neagra [...] In fond si la urma urmei e parte din mine, e absolut incredibil cat de norocos am putut fi sa am din ce’nvata ca o bata nu’i facuta s’o spargi in doua de capul unei sotii disperate, ca nici o fiinta nu trebuie calcata in picioare la propriu, ca mintea unor copii nu se polueaza cu sange ca’n filmele (carora oricum nu le vad sensul), ca dragostea si ura “nu incap in aceeasi teaca”, la fel cum mintea omului, pe cat de perfectibila pare, pe atat de labila e, si, ca, in cele din urma, fiecare om isi merita soarta...
Si ma intreb... a meritat? Pe cat de dus, pe atat de constient... aparent... Sunt doar niste rahaturi care vor tine atat cat le lasam noi sa tina omule, trebuie sa intelegi... E poate prea tarziu, poate ca totusi are dreptate...
Ei i’au ramas doar florile... Vorbeste cu florile, sunt atat de frumoase, imi explica de energia pozitiva, de ganduri calde, de... de cum scria ea poezii in tinerete?! Acum visez sau sunt in alta viata? Scria poezii... Le’am citit...


---Sa nu ma plangi--- 06.06.1973.

Ce’a mai ramas inimii mele
Cand alesul ei s’a dus
Si imi lasa de la dansul
Pacea cerului de sus.

Stele, mii si mii de lacrimi
Au umplut inima mea
Dar el n’o sa le mai vada
Ca m’a parasit cu ea

Cum mai pot crede’n iubire
Cand iubind cu’adevarat
Sint lasata’n suferinte
Tot spunandu’mi ca’i pacat

E pacat sa mai traiesti
E pacat sa mai iubesti
Asta ar fi legea mea
Daca tu n’ai exista...

---Ai plans si tu vreodata?--- 10.04.1978.

Ai plans si tu vreodata?
Eu zau nu pot sa cred
Caci lacrimile lasa urme
De ani intregi se vad.

Un ochi care vreodata
A plans de dor si chin
Nu crede mai degraba
Devine iar senin.

Un “ce?” fara de nume
Ramane in el ascuns
Dar ochii tai sunt limpezi
Nu pot sa cred c’ai plans...

Frica... ambitie... Am stat cu ea de vorba la o cafea si’o limonada’n Sibiu, anonimi... Mi’atat de draga... atat de draga... Ce’a strans, ce’a avut, ce’a realizat? I’a fost frica... si... in subconstient... traieste’n lumea ei... cu florile...
Si el scria poezii...

17.06.2004 ---De Ziua Ta (amintire)---

De ziua ta, copile’ti zic: “LA MULTI ANI, BARBATE!”
Ti’s drumurile’n fata: ai grija ce alegi!
Ce e la mine’n suflet, tu inca nu’ntelegi
Caci viata nu e numai “placeri si libertate”!

In veghi de zi si noapte, te port mereu in ganduri
Chiar daca poate inca esti prea “crud” sa pricepi...
Eu sunt pe terminate iar tu abea incepi
Si’as vrea sa te gaseasca ferice’aceste randuri!

Ce crancena e lupta, ades, cu tine insuti!
Eu am trecut prin multe; dar tu n’ai cum sa stii
Uitand de cele rele – ce’i bine, sa retii,
Caci m’a zdrobit adesea, copile draga-plansu-ti...

Ma doare departarea: trecuta... viitoare...
Ma zbat intre lumina si intuneric crunt...
Tu “blond”, copile draga, iar eu de-acum carunt
Eu vestejit de VIATA, iar tu-boboc in floare!

Tu nu poti intelege cand eu iti spun “ma doare”,
Fecior cu ochi albastri “rebel” si totusi bland...
Iti darui viitorul din sufletu-mi plangand
Cand esti ca trandafirul: lumina si culoare!

Nimica-i totul, draga si totul e nimica...!
E infinitul dintre trecut si viitor...
E “CARPE DIEM” dat de MARITUL CREATOR
Dar nu-ti uita nici sora, nici tatal si mamica!

Si-acum, baiete draga, LA OPTSPREZECE ANI
Ai viata inainte: mergi demn pe drumul tau
Iubeste ce e bine, fereste-te de rau
La zi aniversara-ti zic iarasi “LA MULTI ANI!”

si canta la chitara, si mergea pe munti si iubea natura, si mergeau impreuna si se iubeau si Doamne... Stiu ca erau oameni frumosi, mai vad reflexe din ce’au fost... Si mi’e atat de ciudat sa’i descopat abea acum... Cine’au fost, cine sunt, cine’am fost, cine sunt?...
Lumea e exact asa cum ne’o pastelam noi... Uneori cand pierzi invingi... E pur si simplu un joc al mintii... Nu e nimic mai frumos decat ca pot sa’mi pun atatea intrebari, ca mai devreme sau mai tarziu imi raspund, ca pot vedea, ca pot sa colorez, ca pot sa’mi dansez muzica, la fel cum pot sa’mi cant in vene, ca’mi pot vedea raiul intr’o lacrima de fericire, la fel cum am invatat sa pierd, ca e atat de frumos sa traiesti simplu, ca e atat de simplu sa traiesti frumos, ca simt, ca sunt, ca traiesc....

--Iubitului meu-- 27.05.1978

Si’atunci cand ochii mei si’ai tai vor plange
Cu lacrimi ce’au fost odata lacrimi fine
Cand viata trecatoare o aripa’si va frange
Intr’un pahar sa pui o floare galbena si vestejita
Si’atunci cand prima petala’si va deschide
Iti va sopti cu’o voce dulce inca’nnabusita
Te mai iubesc si’acum, floare inflorita
Si’atunci cand clopotul va anunta
Fulgeratoare si grabita moartea mea
Un inger iti va sopti: “ O! Ce’ai facut iubita mea?

Hehe... mama..

piticul din borcan...

20.03.2009, 03:06AM. crina: "e frumos tot ce vrei tu să fie..nu noi alergăm în minte ci mintea aleargă în noi.. Thank u mister! Eşti genial şi doar pt simplu fapt k eşti tu :) hai să mai vorbim dak vrei, se face cafeaua..."
Mi'am reîntors paşii clipelor de ceară în cetatea lucrurilor care nu există... Aparent acelaşi labirint anonim mă întoarce în glossă. Ce chestie??! Aceeaşi odaie acum devine totală... ce chestie!!! Am reuşit, voi fii medic, sub alte forme şi idei şi... tramvaiele enigmatice îşi dizolvă umbrele'n şoaptă... Nu e doar un joc al minţii, era atât de simplu, încât acum zâmbesc când mă gândesc cum levitam descult în pântece de trenuri... Ai fost eu, am fost tu, am făcut flotări psihice memorând minciuni. Acum? cresc copaci din dileme de carton şi valsul învie parcă o mască destrămată ca atunci când nu te mai întorci dintr'o lună de miere pe pliuri de pleoape somnoroase.... Doar un actor ce traieşte pentru aparenţe, absent din propria'mi viaţă vânând umbre înăbuşite împietrindu'mă'n confuzie, sau...Da!! Oglinda!!! Mă uit prin ea ca prin sticlă, oi fi Piticul din borcan? Sau poate'i doar contrastul prin care mă văd unii doar pe jumătate trezi... Suntem în cu totul alt anotimp, în care mi'e uşor să m'alunec din tramvaiele timişoarei medievale'ntr'o terasă din cafea, suspendată, izbiţi de'un violet violent înotând agale mai pustii c'o'ntrebare...
Să'mi iau chitara... Voi fii medic, trăind atmosferă, iubire şi gânduri pe uliţe de energie'ntr'o viaţă'n care totul pleacă din căpşor îngălbenind degete mai bătrâne c'o ţigară... Am trecut de vămi de stele uitate'n liniştea interioară... Cum poţi să te plictiseşti când nu'ţi ajunge'o viaţă să exersezi soarele...Sunt eu, sunt liber, cu ochii deschişi şi sufletul plin...

Aproape departe...

Credeam că ştiu de unde ştiu
De ce'mi vinzi ochii îmbibaţi
In seceta din ei muiaţi
De'atâtea primaveri pustiu...

In lumea gândurilor noastre
Se desprind oamenii din mâini,
Marfarul urlă după câini,
Copacii sforaie'ntre case...

Doar luna, beata, fără somn
Era să'şi iasă din rutină,
Să cadă'n stelele duzină
In marginea cerului bont

De foame ies lupii din mine
Te caută'n decor urlând
Dospind cu luna al meu gând
Pân' ce ne vor intra in piele...

Abandonându'ne treptat
In ceainarie, la intrare
Rămase un indiciu care
Mi'a spus că mi'ai trecut prin pat...